duminică, 10 ianuarie 2016

Îţi voi dărui soarele - Jandy Nelson (recenzie)

Titlu: Îţi voi dărui soarele
Titlu original: I'll Give You The Sun
Autor: Jandy Nelson
Editura: EPICA
Apariţie (RO): 2015
Apariţie (original): 2014
Număr de pagini: 410

Ceea ce e rău pentru inimă e bun pentru artă. Îngrozitoarea ironie a vieţii de artist.

   Impresie: Nici măcar nu ştiu cum să scriu o recenzie acestei cărţi, ştiu doar că mi-a plăcut într-atât de mult încât simt că trebuie să existe o postare pe blog despre ea.

   Opera lui Jandy Nelson urmăreşte povestea a doi gemeni, Noah şi Jude, între 13 şi 16 ani. Şi atât spun, întrucât nici eu nu am ştiut mai mult şi asta m-a făcut să înţeleg cartea şi mai bine. De asemenea, sugerez să nu mai citiţi nicio recenzie până nu terminaţi cartea, nici măcar pe asta, fiindcă orice mică dezvăluire (de orice fel, chiar şi despre maniera în care e scrisă) îi fură din magie.

   Totuşi, pentru cei care sunt curioşii, cei  ce nu au de gând să o citească (ceea ce e o mare greşeală) sau cei care au citit deja cartea şi vor să audă părerea alcuiva, aici sunt câteva idei.

   Deşi are o acţiune solidă la bază, Îţi voi dărui soarele se concentrează în mod evident pe relaţia dintre personaje şi evoluţia lor, maturizarea. Cei doi gemeni sunt foarte apropiaţi şi au o relaţie cu totul specială. Amândoi sunt pasionaţi de artă, iar acest lucru are un mare impact asupra cursului vieţilor lor. Întreaga carte prezintă această dragoste faţă de artă într-un mod excepţional, amândoi văzând lumea într-un mod diferit. Personajele nu sunt deloc clişeice, nici măcar un pic, nu ştiu cum a reuşit autoare acest lucru, dar e minunat.

   Există două elemente care ies în evidenţă în cartea lui Jandy Nelson: perspectiva dublă a naraţiunii şi stilul de scris electrizant.

   Mai întâi, povestea este relatată, pe rând, de ambii gemeni, la vârste diferite: Noah la 13-14 ani şi Jude la 16 ani. Dacă aş fi ştiut asta de dinainte să citesc cartea, probabil nu aş fi citit-o deloc. Nu suport perspectivele duble, întotdeauna uit cine relatează, iar autorii nu se prea pricep, în general, să facă diferenţa între personaje prin gânduri, limbaj şi, cel mai important, prin felul în care văd ei lumea. Cu toate acestea, Jandy Nelson m-a cucerit. Noah şi Jude sunt gemeni, gândesc deseori la fel şi se înţeleg chiar prin telepatie uneori, dar chiar şi aşa, felul lor de a vedea lumea este complet diferit şi nu a existat niciun moment în care să uit din perspectiva căruia citesc. Autoarea are tot respectul meu pentru asta.

   Al doilea aspect incredibil, stilul de scris, se îmbină perfect cu primul. Gândurile celor doi sunt atât de vii, atât de veridice, încât te pătrund. Eu, personal, nu mă identific cu Jude prea uşor. Sunt multe aspecte în care suntem în dezacord şi cred că ăsta e un alt punct important de ştiut despre carte: autoarea nu prezintă clişeicele personaje relatable. Chiar şi aşa, în mod impresionant, m-am surprins empatizând cu ea, chiar rămânând în mintea ei după ce lăsasem cartea jos.

   Noah, în schimb, este personajul meu de suflet. Greşeşte de câteva ori şi acţionează din impuls, dar e viu. E atât de viu în mintea mea chiar şi la câteva zile după lectură şi pun rămăgaş că va rămâne viu multă vreme. Să vezi lumea prin ochii lui este fascinant, orice senzaţie pe care o trăieşte îi apare ca un tablou în minte, întrucât lui îi place să picteze. Implicit, tablourile acestea apar şi în mintea cititorului şi sunt adevărate opere de artă. Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte, dar câteva cuvinte de-ale lui Noah fac cât o mie de imagini.

   Pe spatele cărţii, în loc de sinopsis, apar câteva cuvinte despre carte, strânse din diverse recenzii importante. Mie mi s-au părut exagerate înainte să citesc cartea. Nu sunt. Chair nu sunt.

   Să mai menţionez că există o discuţie despre Sărutul lui Brâncuşi în carte? Care, împreună cu o legendă greacă, naşte metafora bucăţilor rupte? Hai să nu mai menţionez.

Citate:
  • Sufletul lui ar putea fi un soare. N-am mai întâlnit niciodată o persoană care să fi avut un soare ca suflet.
  • Cine ştie dacă destinul nu reprezintă decât felul în care îţi spui ţie însuţi povestea vieţii tale?
  • Repede, pune-ți o dorință. Riscă o dată (sau de două sau de trei sau de patru ori). Creează lumea din nou!
  • Când oamenii se îndrăgostesc, izbucnesc în flăcări.
  • Dacă ghinionul ştie cine eşti, devino altcineva.
  • Ne dorim cu mâinile, asta facem ca artişti.
  • Ca să existe miracole, trebuie mai întâi să vezi miracolele.

Notă:
Doar citiţi-o şi gata că şi-aşa am pălăvrăgit prea mult.

5/5


2 comentarii:

  1. Ce recenzie minunată! Ăăăm, nu am citit cartea. :))) Ca orice cititor, a trebuit să citesc o recenzie despre ea.
    Am citit multe despre ea şi numai de bine am auzit, aşa că e la sigurat că e o carte bună!
    Lecturi plăcute! Pupici! >:D<

    RăspundețiȘtergere